Smaranda Brăescu

Unde și când s-a născut Smaranda Brăescu?

S-a născut în satul Hănțești, comuna Buciumeni, actual în județul Galați. De obicei, cei care scriu despre ea se opresc asupra zilei de 21 mai 1897. Unele documente spun altceva. De exemplu, în carnetul ei de elevă a Şcolii de Arte Frumoase, pe anul şcolar 1926-1927, este scrisă data de 23 mai 1904 ca zi a naşterii. În primul ei brevet de aviator, aflat în patrimoniul Muzeului Naţional al Aviaţiei Române, scrie că avea 27 de ani în octombrie 1932, ceea ce înseamnă că s-a născut, de fapt, în 1905. Deci putem spune că nu este atât de importantă data de naștere, iar atenția noastră ar trebui să se îndrepte spre toate realizările acesteia, care nu sunt puține la număr și nici neînsemnate.

Prima parașutistă a României

Smaranda Brăescu nu şi-a dorit să fie paraşutistă, ci aviatoare. Născută lângă Tecuci, în familia unor ţărani din Hănţeşti (comuna Buciumeni), a fost martoră la unul dintre primele raiduri aeriene ale unui aviator militar român: locotenentul Gheorghe Negrescu (1888-1977). Ridicând privirea spre cer, ca toţi cei care au auzit zgomotul făcut de motorul aparatului Farman III, Smaranda şi-a spus că şi ea, când va creşte, va deveni aviatoare. Deşi primele aviatoare au apărut în Franţa, Anglia, Rusia şi S.U.A. încă de pe la 1910-1911, în România lucrurile au stat diferit.

Când, în 1928, Smaranda Brăescu a făcut cunoscut faptul că doreşte să devină aviatoare (sau, în limbajul vremii, pilotă), nicio altă româncă nu obţinuse brevetul în ţară. Luni la rând, Smaranda a bătut la uşile mărimilor din aeronautica militară (şcoli civile de zbor nu existau, în acel moment, în România). A fost primită de diverşi comandanţi – oameni serioşi, cu războiul făcut şi cu pieptul plin de decoraţii – care i-au explicat că aviaţia era o treabă grea, pentru bărbaţi adevăraţi. La insistenţele fetei, i s-a replicat că „Ţara nu are avioane de izbelişte!” şi a fost trimisă la plimbare. Probabil că mulţi ar fi renunţat în faţa atâtor bariere. Nu şi Smaranda, care a găsit o cale indirectă de a se apropia de aviaţie: paraşutismul. A împrumutat bani de la o cunoştinţă şi a mers la Berlin, la renumita fabrică de paraşute Schröder, unde Otto Heinecke era instructor. Românca şi-a cumpărat paraşuta cu numărul 7198; era din mătase albă, iar sacul de protecţie era kaki. A intrat astfel în posesia obiectului care i-a adus nenumărate satisfacţii.

Era 5 iulie 1928. A mers pe un aerodrom din apropiere şi a urcat întrun avion însoţită de instructorul Heinecke. A venit apoi momentul pe care îl aşteptase mai multe săptămâni, dar de care acum îi era teamă. Abia la al treilea „Springen-Sie!” al lui Heinecke şi-a făcut curaj şi s-a aruncat în gol; câteva secunde mai târziu a simţit cum i s-a deschis paraşuta. România devenea a patra ţară europeană care avea o paraşutistă, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia.

Pentru majoritatea românilor care au citit despre ea în presă era o fiinţă ciudată, de neînţeles. În satul ei, ţăranii comentau că „fata lu’ Brăescu, care de mică avea apucături rele, de băieţoi, a sărit cu umbrela din arioplan” (în zona rurală, umbrelă sau fustă erau două dintre denumirile utilizate în epocă pentru paraşută).

Recordul mondial la saltul cu parașuta

Chiar dacă au existat perioade dificile după numeroase accidentări, Smaranda era hotărâtă să treacă la următorul nivel. După recuperări, își cumpără din Berlin o parașută creată special pentru altitudini mari. Viza doborârea recordului naţional. Revenind la Bucureşti, şi-a pierdut vara în audienţe, solicitând un avion care să o ridice dincolo de şase mii de metri. A obţinut promisiuni, doar atât. În cele din urmă, a fost ajutată de Gheorghe Negrescu, cel care, în 1912, trezise în Smaranda dorinţa de a se face aviatoare. El i-a ordonat locotenentului Alexandru Papană să ţină legătura cu domnişoara Brăescu şi, atunci când ea se va simţi pregătită, să o ia la bordul unui aparat Potez XXV şi să o urce cât se poate de sus.

2 octombrie 1931. În această zi, Smaranda a urcat în avion îmbrăcată într-un costum de piele alb, având agăţat de ea barograful, instrumentul care înregistra înălţimea. Alte două avioane au decolat împreună cu Potezul lui Papană, pentru a-i însoţi. Pe la 6.200 de metri, acestea au abandonat, unul acuzând probleme tehnice, celălalt – consumul mare de benzină. Smaranda a realizat că, dacă sărea în acel moment, ar fi doborât atât recordul naţional, cât şi pe cel mondial feminin, care era de 4.800 de metri. Şi-a făcut curaj şi s-a aruncat în gol. Parașuta s-a deschis imediat.

„…Aşa, cu braţele cramponate pe barograf, am străbătut mai mult de 5.000 de metri, căzând din balansurile vânturilor în golurile ameţitoare de aer, prin care mă prăbuşeam fulgerător spre pământ, cu paraşuta pe jumătate închisă. Centura mă strângea dureros, paraşuta abia scăpată din golurile de aer, mă smucea crunt şi foşnetul mătăsii albe se amesteca în aer cu vibraţiile avionului, care îmi da târcoale. … La 50 de metri de pământ am izbutit să fac o sforţare şi să-mi scot ochelarii. În clipa în care îmi aruncam din mână şi una din mănuşi, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind şi mătasea albă a paraşutei”

Coborârea a durat 21 de minute. A fost prima ei performanţă, dar şi primul record internaţional doborât de o româncă. A doua zi, regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur.

Acesta a reprezentat un eveniment important, care dovedea faptul că meritele i-au fost recunoscute, iar acest lucru i-a dat curaj. Probabil că nu au fost mulţi surprinşi când tânăra a anunţat că intenţionează să doboare şi recordul absolut la saltul cu paraşuta, pe care îl deţinea un american care se aruncase din avion de la 6.450 de metri, cu doar 250 de metri mai sus de înălţimea de la care sărise Smaranda. Ideea ei a captat interesul opiniei publice. Ziarul „Universul” a anunţat că o sprijină, lansând o listă de subscripţie. Cu banii care s-au strâns – şi cu o mie de dolari din partea Băncii Naţionale a României –, Smaranda a părăsit ţara la 14 decembrie 1931 şi s-a îndreptat spre Statele Unite.

Dupa ce a rămas surprinsă de primirea de care a avut parte în SUA și după numeroase bancehte și ceaiuri, unele oferite în cinstea ei, i s-a sups că nu poate sări cu paraşuta, pentru că nu vor avea avioane capabile să ajungă la înălţimi mari. Timp de o lună, a fost imposibil pentru româncă să găsească un avion. A început să creadă că, de fapt, persoanele joviale care- i vorbeau admirativ nu aşteptau decât să-şi termine banii şi să plece acasă. Astfel, americanii îşi păstrau recordul. „– Nu vă putem, totuşi, autoriza. Ca să vă scoborâţi cu paraşuta de la o înălţime mare, trebuie să vă lansaţi deasupra unei câmpii vaste, prin care să vă putem urmări şi ajuta la nevoie. Ori, în Florida, câmpia e sălbatică, plină de şerpi veninoşi, de indieni şi alte lighioane… Ce ne facem noi dacă vă muşcă vreun şarpe? Ne sunteţi atât de dragă şi preţioasă!” („Universul”, 2 noiembrie 1935). Spre norocul ei, cineva i-a trimis o telegramă prin care a informat-o că în California, la Sacramento, între San Francisco şi Munţii Sierra Nevada, se află o câmpie care îndeplineşte toate condiţiile.

Ajungând la San Francisco, a luat legătura cu cei de la aeroaerodromul Bay, de lângă orăşelul Alameda. Când, pe la începutul primăverii anului 1932, a anunţat că este pregătită de marea încercare, i s-a cerut să poarte pe piept o a doua paraşută, „pentru Smaranda, în Statele Unite ale Americii: în Florida… …și în California 20 historia iunie 2017 orice eventualitate”. Având acum două paraşute (pe a ei, de fabricaţie germană, în spate, iar pe cea de fabricaţie americană, pe piept) şi purtând un costum alb, de piele, a avut nevoie de trei oameni care s-o urce în aparatul de zbor. Nici după cinci încercări, care s-au întins pe parcursul a două luni, Smaranda nu a reuşit să sară de la înălţimea dorită.

Smaranda a decolat pentru a şasea tentativă de a stabili un nou record mondial de înălţime la saltul cu paraşuta. Avionul a urcat la 7.000 de metri, apoi a atins 7.100. Tot ce mai avea de făcut era… să sară. Trei ani şi jumătate mai târziu, ziaristul Ion Dragomir a intervievat-o îndelung şi a descris cu talent adjudecarea recordului:

„Se uită în jos. Avionul plutea deasupra câmpiei Sacramento. Oxigenul năvălea în mască regulat, cu mirosul lui greoi de benzină arsă. Pilotul conduce liniştit avionul 7 200, 7 300, 7 400, 7 500 de metri. În clipa aceea, pilotul se întoarse spre Smaranda cu figura congestionată, cu ochii holbaţi: — Not oxygen! Nu mai am oxigen. S-a terminat! Ca să-şi răscumpere greşeala din trecut, când se îmbătase, nenorocitul făcuse actul eroic de a zbura până la limita rezistenţei plămânilor lui, deşi oxigenul i se isprăvise. Smaranda Brăescu îl văzu căscând gura mare – ca un om care se îneacă – apoi capul i se frânse pe piept… Leşinase! Ce s-a petrecut în urmă, a fost fulgerător. Înainte ca avionul să fi început a coborî, paraşutista se sculă în picioare, deschizând larg robinetul de oxigen şi aspirând cu aviditate gazul dătător de viaţă. Avea, de acum, destulă provizie în plămâni. Scoase masca şi o lăsă lângă butelie. Se târî spre uşa deschisă a carlingii şi ieşi afară. … Puse un picior pe roata avionului, privi în jos şi-şi dete drumul. Smaranda Brăescu nu căzu decât vreo cincizeci de metri. Deşi la înălţimea aceea aerul era cât se poate de rar, paraşuta lui Heinecke se deschise îndată. … În primele clipe, Smaranda nu văzu nimic. Aerul din plămâni şi oxigenul cald, în contact cu atmosfera rece, produseseră o pojghiţă de gheaţă care [îi] întunecase ochelarii. Îi scoase cu o smucitură şi îi azvârli. … Şi apoi, îi era atât de frig. Cu toată îmbrăcămintea-i îmblănită, îngheţase până în măduva oaselor. Când ieşi la lumină, se afla la mai puţin de opt sute de metri de pământ, exact deasupra lacului:
— M-am curăţat! Dacă nu trec de lac, sunt pierdută.
Desfăcu paraşuta americană, prinsă de piept, nădăjduind că, susţinută cu ambele paraşute, va pluti ceva mai mult în aer. Dar blestematul instrument, în loc să se deschidă învolt, căzu în jos, ca o zdreanţă, trăgând-o şi mai departe, înspre pământ. Dar un vânt binefăcător o împinse din spate. Peste câteva clipe, lacul rămase în urmă. … Jos se întindea un lan de secară. Se aşternu pe pământ uşor, respiră o dată adânc şi simţi că leşină. Smaranda Brăescu bătuse recordul mondial de lansare cu paraşuta, sărind [de la] 24 000 de picioare, deasupra câmpiei Sacramento din California (USA)”. („Universul”, 6 noiembrie 1935) … Chiar în acel moment s-a aflat că Smaranda este în viaţă, la o fermă … Era gloria deplină”.

În sfârşit, a reușit!

Imagini pentru smaranda brăescu

După ce a obţinut recordul mondial la saltul cu paraşuta, directorul ziarului „Universul”, a iniţiat, la Bucureşti, o nouă chetă. Banii strânşi au ajuns la Smaranda. Era o sumă importantă care îi permitea săşi prelungească şederea în S.U.A. şi să devină aviatoare. Ceea ce s-a şi întâmplat.

La 8 octombrie 1932, la şcoala de zbor de la Roosevelt Field, New York, Smaranda Brăescu a obţinut mult râvnitul brevet, devenind a treia aviatoare a României Sosită în ţară în martie 1933, a decis să renunţe la paraşutism (ultimul salt a avut loc în vara aceluiaşi an, la Constanţa) şi săşi cumpere un avion pentru raiduri internaţionale. Banii s-au adunat greu. România traversa o perioadă de criză economică şi puţine persoane erau dispuse să facă donaţii. Totuşi, Banca Naţională i-a oferit 150.000 de lei, Primăria Capitalei alţi 150.000, iar Ministerul de Finanţe încă 100.000. Alte instituţii sau persoane particulare au oferit sume mai mici. În toamna anului 1935 a intrat în posesia unui avion Miles Hawk Major, fabricat în Anglia, pe care l-a botezat „Aurel Vlaicu”. Cu acesta, în primăvara anului 1936, a obţinut cea mai importantă realizare ca aviatoare: traversarea Mării Mediterane. Dar cea mai mare realizarea a Smarandei a fost raidul București-Roma-Tripoli, un zbor pe o rută dificila, rar aleasă de piloții cu avioane mult mai puternice.

La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial ea era unul dintre instructorii primei companii de paraşutişti a armatei române. În toamna anului 1942 se afla în celebra escadrilă sanitară, pe frontul Stalingradului, alături de alte aviatoare românce. Misiunea fetelor era să transporte, cu avionul, pe cei răniţi – din spatele liniei întâi, până la spitalele de campanie. Bombardamentul din 4 aprilie 1944 a găsit-o în cartierul Bucureştii Noi. Bombele au căzut în apropierea casei unde locuia. După bombardament, a părăsit Capitala. În spaima şi confuzia acelor zile, Smaranda Brăescu şi-a pierdut bagajele (sau i-au fost furate) în gară la Pietroşiţa (jud. Dâmboviţa). Iar odată cu acestea, a pierdut şi paraşuta Heinecke, care îi adusese cele două recorduri din 1931 şi 1932! Şi pierdută a rămas, pentru totdeauna.

Finalul vieţii este puţin cunoscut. Din dosarul ei, existent la CNSAS, rezultă că la 20 iunie 1946 a fost dată în urmărire generală de poliţie, care trecuse de partea guvernării comuniste (cel care a trimis circulara a fost chiar Alexandru Nikolski, un zbir al anilor negri ce vor veni). Era acuzată că făcea parte dintr-un grup de militari care ar fi dorit să lupte împotriva guvernului Groza, în folosul naţional-ţărăniştilor.

Fosta paraşutistă şi aviatoare nu a fost găsită niciodată. A reuşit să se ascundă cu ajutorul unor vechi legături din lumea religioasă (preoţi şi călugăriţe). Astfel, a fost condamnată – în lipsă – la doi ani de închisoare.

In Memoriam Smaranda Brăescu

Constantin ROMAN

Smaranda, unde esti?
Te-ai avantat in zboruri printre nori
Din ceruri coborat-ai ca un fulg
Peste Ocean, cantata indelung
Urale ti-au adus de sarbatori.

N-ai vrut onoruri si nici bani mai multi
Cinstit-ai vrut sa stai printre Romani
Si te-ai intors atunci la noi in munti…
Cu “Escadrila Alba” ai rapus
Dusmani din Rasarit si din Apus.

In ’46 cand s-au masluit
Alegerile suflul ti-au taiat
Ca bunii tai cu jalba in protap
Mai-marilor de-atuncea te-ai jelit
Dar soarta ta fugar-ai fost sa fii.

Din talcul vietii tale ti-a fost dat
Sa nu renunti la lupta nici de cum
Cu fruntea-n sus sa mergi pe-acelasi drum
Cand boala floarea vietii ti-a curmat
Si-n groapa zaci sub nume de-mprumut.

N-au fost nici popi, nici rude, nici parinti
O candela sa-ti puna pe mormant
Nici vesnici pomeniri, pomeni sau sfinti
Nu s-au aflat s-aline trupul tau
De cine-ai fost sa sufle vre-un cuvant.

Dar pilda ta n-a fost intr-un zadar
Acum ca roata vietii s-a rotit
Si patru zeci de ani trecut-au, chiar
O strada cu-al tau nume in sfarsit
Te va slavi atata cum mai stim.

Legături externe

Facebook